Pentru aceasta saptamana avem eseul colegei noastre , Roxana Gramada, 2 Dan Aikido Aikikia.
Lucrarea a fost scrisa pentru examinarea de Nidan(2 Dan).
Va urez lectura placuta:)
"Practica de dragul practicii
A induce disciplina e obiectul de
activitate al multor institutii si autoritati care isi fac simtita prezenta
inca din copilarie. Suntem recompensati daca ne strangem jucariile din camera,
ajungem la scoala la timp sau luam note mari, semn ca ne-am facut temele si
deci indatoririle de copil. Mai tarziu jucariile si temele devin examene iar
mai apoi sedinte si deadline-uri. Disciplina jucariilor devine disciplina de
corporatie sau de politica a grupului in care apartinem sau vrem sa apartinem.
Dar chiar si atunci, cuvintele mamei sau ale bunicii raman undeva adanc
impregnate si ne urmaresc ca o umbra fidela: “nu-ti arunca ghiozdanul, nu
intarzia, etc.” Mesajele vin, evident, cu cele mai bune intentii, din partea
cuiva care incearca sa ne pregateasca pentru viata. Parinti grijulii, mandri si
emotionati isi dau copiii la arte martiale in speranta ca sensei va face minuni
acolo unde ei par sa nu fi reusit. Indiferent daca rezultatul dorit de parinti
se intampla sau nu, exista sansa ca o minune de alt tip sa se produca:
experinta de a fi prezenti.
Daca ar fi sa enumar beneficiile
practicii de aikido din ultimii 11 ani, a fi prezent secunda de secunda ar fi
cu siguranta cel mai important. Pe cat de simpla pare, pe
atat de mult efort presupune readucerea din nou si din nou in momentul “acum”.
O secunda de neatentie sau de lipsa de concentrare si cand ma dezmeticesc, fac
tori irimi nage cu mainile inspre spate. Corpul meu e descentrat sau mai bine
zis nealiniat, ceea ce nu e altceva decat o expresie a mintii in acel moment.
Iar un corp descentrat e cu siguranta ineficient. Un principiu de baza in
aikido spune ca practica are drept scop obtinerea unui maxim de rezultat cu
minim de efort. Asa se explica de ce un batranel de un metru si jumatate s-a
dovedit invincibil in fata unor parteneri net superiori fizic. Sa practici insa
tehnica pana la a o reduce la principiu este Sfantul Graal al oricarui aikidoca
si cere o continua prezenta, o permanenta adaptare la partener si la sine.
Privit astfel, orice antrenament de aikido e o ora si jumatate de meditatie in
miscare. Un exercitiu extrem de sanatos, de altfel, de golire a mintii, iar
pentru o fetita fara prea multi prieteni de joaca in copilarie, o fabuloasa
rasturnare de situatie.
Antrenamentul in a fi prezent este
similar oricarui antrenament fizic. Asa cum iti cultivi un muschi, iti poti
antrena si capacitatea de a te reconfigura la contextul actual. Doar ca la
aikido le poti face pe amandoua in acelasi timp. O alta materializare a
principiului maxim de rezultat cu minim de efort. Si pentru ca nimic si nimeni
nu exista in perfecta izolare, practica de aikido presupune un parteneriat
intre uke si tori, intre cel care ataca si cel care respinge atacul.
Parteneriatul cu un coleg de practica este o structura de sprijin in atingerea
starii de prezenta, dar si o lectie despre respect: dupa aceeasi secunda de
lipsa de concetrare tradusa in lipsa de pozitionare fata de partener finalizez
tori kote-gaeshi brutal, concetrat pe mana partenerului. Tehnica nu curge
fluid, ci mai degraba cu sughituri, ceea ce pe langa orgoliul meu ranit,
inseamna si dureri de incheieturi pentru uke. Daca ar fi sa elaborez comparatia
anterioara a copilariei, ar insemna ca tocmai nu m-am jucat frumos cu ceilalti
copii. Din fericire, ukele meu e un monument de generozitate. Are insa si multe
dureri la incheietura cotului mainii drepte. Nu pot decat sa sper ca nu toate
mi se datoreaza.
A fi prezent la ce ti se intampla in
acel moment inseamna a fi pe deplin viu, implicat fara rezerva in eveniment, in
aventura antrenamentului, ca o cursa de montagne russe, plina de adrenalina. A
descoperi o astfel de stare e o sansa iar a avea un loc unde sa o cultivi, un
cadou pe care de multe ori nu stim sa il descriem in cuvinte, dar cu siguranta
este motivul pentru care revenim pe tatami. Desi de multe ori armonia vine mai
degraba ca un rezultat al unei straduinte, cel putin in ce ma priveste, nu tin
minte sa fi avut vreodata o clipa de regret. Din contra. Cu timpul miscarile
devin mai sigure, respiratia mai ritmica (depun marturie in dubla calitate –
aikidoka si astmatic), tinuta mai martiala iar centrul corpului se apropie mai
mult de sol. Pe structura tehnicii incep sa se contureze detalii, poate chiar
prefigurarea unui stil. La inceput abia vizibil, el se poate distila pana la
maiestrie. Cand te antrenezi cu un maestru, tehnica uluieste prin simplitate –
shiho nage cu Endo Sensei pare atingerea unui fulg. Totul incepe insa cu a fi
prezent la postura, la propriul centru si la cat de curate, simple si cursive
sunt miscarile. Si gandurile despre miscari, sau mai bine zis, absenta lor.
Raspunsul la intrebarea de ce practic
are multe variante, toate corecte. Respir mai bine, am energie, prieteni cu
care vorbesc un jargon japonez exclusivist (si am citit intr-un loc respectabil
ca a fi parte dintr-un grup iti da la fel de multa satisfactie ca si dublarea
salariului) iar pentru istoria mea personala de neadecvare sportiva, centura
neagra este un triumf galactic. Dar adevaratul motiv, care le subsumeaza pe toate,
este ca practic pentru practica. De dragul ei.
Poate ca parintii care nu isi duc
copiii la aikido ar vrea sa stie ca un copil necoordonat fizic e cel mai adesea
un copil care nu poate sa contina si sa gaseasca un sens in problemele cu care
se confrunta. Iar acolo unde jocul cu mingea nu face decat sa adanceasca un
handicap, aikido poate sa deschida un univers."
Tenchi Dojo
