Salutare tuturor,
Dupa o lunga absenta, revenim cu un eseu scris de colega noastra Roxana Gramada(2 Dan Aikido Aikikai) pentru examinarea de Shodan(1 Dan).
Pentu cei care nu stiu, precizez ca,Roxana Gramada este singura femeie cu gradul de 2 Dan Aikido Aikikai din Bucuresti si unul dintre cei mai vechi practicanti ai Tenchi Dojo!
Va urez lectura placuta:)!
"Madame Bovary ar merge la sala. La aikido.
Candva in secolul 19, Madame Bovary se sufoca intr-o existenta dominata de banalul provincial si compenseaza ruinandu-si sotul (pe care il si inseala) cu escapadele de shopping. In secolul 21, ea ar putea fi orice femeie moderna, cu o viata ritmata de rate la banca si vizite la mall sau la sala. Doar ca intre timp, cautarea unui echilibru sau sens al armoniei ar putea avea (inca) un raspuns original. Madame Bovary ar putea practica aikido.
Daca cineva m-ar intreba care sunt beneficiile aikido-ului, ma tem ca nu as fi ambasadoarea datelor stiintifice si a ipotezelor exacte. As putea insa spune ce inseamna pentru mine si de ce serile mele sunt ocupate pe multe luni inainte.
In prima jumatate a secolului 20, un batranel nu prea inalt, cunoscut déjà sub contrarianta dar justificata denumire de “razboinicul invincibil”, se lansa intr-o retorica scandaloasa pentru contextul mondial marcat de doua mari conflicte armate. Vorbea despre o noua arta martiala, o arta a pacii. Dupa ani de antrenament dictati de o disciplina si o rigoare straine de cultura occidentala, intr-o experienta ce poate fi, probabil, descrisa drept una de iluminare, a comprimat multe din artele martiale ale Japoniei acelui moment intr-una nonviolenta. Morihei Ueshiba este, cu siguranta, una dintre mintile luminate ale secolului 20. Mostenirea lui consta intr-un set de tehnici de lupta, dar mai ales in cateva valori: armonie, echilibru, non-violenta.
La inceput privit cu rezerva si etichetat drept inca o secta oarecare, aikido si-a castigat respectul si probitatea: cateva milioane de oameni din lumea intreaga saluta principiile fondatorului si se antreneaza saptamanal. Ironic, tara cu cei mai multi practicanti nu este Japonia, ci Franta.
Pentru o generatie bombardata de tabloide si stiri de ultima ora, zeii moderni tind sa fie cel mai probabil fotbalisti sau fotomodele.
De ce ar avea asadar oricine timp pentru aikido? De ce ar avea rabdarea primelor 6 luni, cand incepatorii invata cateva deprinderi de baza, nu si coregrafia lui Steven Segal? (de altfel, Segal este un maestru atestat al aikido-ului, atunci cand alege sa il practice. Secventele de lupta din filmele lui se supun insa, cel mai adesea, altor rigori).
De multe ori imi pun aceeasi intrebare. Cum se face ca, de cativa ani buni, sunt la fel de incantata de ideea de a ma duce la sala. Cum se face ca entuziasmul nu dispare nici dupa un antrenament in care am fost mai degraba lipsita de energie. Cum de continua sa ramana un lucru atat de important in viata mea, desi sunt mai degraba o amatoare.
Cand am inceput sa practic aikido, credeam ca am gasit o strategie anti-aging. Ce altceva poti sa crezi cand vezi maestri la 80 de ani etaland vigoarea si agilitatea unui samurai veritabil? De asemenea, parea locul ideal pentru refularile zilnice. Imi mai ramaneau de rezolvat ridurile, dar si pentru asta aveam cateva idei.
Expertii ar argumenta oricand ca exista instrumente sau tehnici de autoaparare cu mult mai eficiente. Asa cum exista si multiple alte feluri de a-ti mentine tonusul.
Si totusi. Exista ceva in sinceritatea si integritatea tehnicii, care te aduce cu picioarele pe pamant. E facuta sa functioneze cu orice partener, atata timp cat o respecti. E uimitor cum nivelele de slefuire a catorva miscari atat de simple pot merge pana la arta. De fapt, tocmai simplitatea si aparenta naturalete sunt atat de greu de obtinut. Si atunci incepi sa decantezi ca, in fiecare secunda de practica, aikido e un antrenament pentru viata. Este o portie zilnica de intelepciune practica.
Din cand in cand, printre multe tehnici executate sau studiate din nou si din nou, se strecoara momente cand totul se succede ca si cum asa ar trebui sa fie si nicicum altfel, cand esti centrat si ai uitat sa mai judeci fiecare pas si miscare. E un moment de gratie, cand ai intrezarit sau ai trait armonia. Poate e o fractiune de secunda, intr-o cadere peste mana sau intr-o proiectare. Si face ca tot efortul sa merite.
Stiu de ce ma duc la antrenament. E un loc unde pot sa izolez, ca intr-un laborator, orice atitudine sau gand care, in cotidian, ar ramane nedistins, sau chiar acoperit de rumoarea zilnica. Devin usor de depistat orgolii, blocaje mentale sau superficialitate. Nu exista judecati sau verdicte. Doar o tehnica esuata sau experienta armoniei. La sala pot sa ating principii. Daca nu le respect, au grija sa mi-o comunice. Prin vanatai. Ma verific asadar cu realitatea. La propriu.
Daca ai noroc, practica nu ramane doar pe tatami. M-as aventura sa cred ca aikido are si o cheie de interpretare conversationala. Principii care ar aduce cu sfaturile date de mama devin salvatoare si la birou sau in orice alt obiectiv personal. Iesi din calea atacului, preia energia atacatorului si intoarce-o impotriva lui, daca intrarea nu ti-a iesit, eschiveaza-te si continua tehnica, fixeaza sau proiecteaza la o distanta sigura pentru tine. Reguli simple, comunicate succint si fara pretentii, care ar impune respectul oricarui coach sau consultant in strategii corporatiste. Aplicarea in practica cere un oarecare efort, cu beneficii direct proportionale cu interesaul cursantului.
Ca pot sa accesez o astfel de lume doar mergand la sala mi se pare o binecuvantare. Si da, recunosc, sunt foarte mandra de imaginea mea cu hakama. Asa ca nu ma sunati martea si joia dupa 19:00. Sansele sunt sa nu raspund."
Tenchi Dojo
