Dragi prieteni,
Asa cum am promis in data de 29.06.2013, in luna Iulie vom incepe publicarea pe blog-ul Tenchi Dojo a lucrarilor(mai vechi sau mai noi) scrise de colegii nostri examinati la grade Dan!
Saptamana aceasta avem prima lucrare, scrisa de colegul nostru Ion Vasilief pentru examinarea de Shodan:
"I Believe I Can Fly
Primul meu contact cu Aikido a avut loc in anii studentiei: un coleg de facultate m-a luat cu el pentru a asista la un antrenament tinut de Sensei Derlogea in cadrul Universitatii Bucuresti. Ceea ce am vazut mi s-a parut fascinant, dar cum pe atunci aveam o teama de caderi si de accidentari vecina cu ipohondria am amanat inceperea practicii.
Mi-am promis insa ca voi face pasul acesta intr-o buna zi.
Si l-am facut, din pacate mult mai tarziu, pe la treizeci de ani, in Franta, la Marsilia. Primul meu sensei a fost Jean-Camille Mukonkole, un negru crestin (o raritate in Marsilia) trecut de prima tinerete, foarte mic de inaltime, shodan, elev al maestrului Tamura din Aix-en-Provence. Antrenamentele se tineau la “Maison pour
tous” (casa pentru toti, in romana), o institutie publica care oferea tuturor locuitorilor din cartier, contra unei taxe lunare modice (zece euro) acces la diverse activitati sportive si culturale.
Jean-Camille era un fel de batran al satului, foarte respectat, iar antrenamentele pe care le tinea erau mai degraba o modalitate de a-i invata pe pustii din cartier ce inseamna disciplina si respectul. Incepuse de curand sa studieze si jiu-jitsu brazilian asa ca ne preda un amestec de jiu-jitsu, judo si aikido, cu accentul pus pe pregatirea fizica (mersul piticului, broscute, roaba, crocodilul, etc...).
Atmosfera era foarte destinsa, fara rigoarea dintr-un dojo traditional japonez, Jean-Camille era de o
jovialitate si un umor care te cucereau rapid, asa ca am reusit sa-mi inving frica morbida de caderi si timp de mai bine de un an de zile am urmat cu asiduitate antrenamentele de la “Maison pour tous” din cartierul Panier. Binenteles ca nu au lipsit accidentarile, unele chiar serioase, urmate de vizite la spital, radiografii, etc...,insa incetul cu incetul am prins curaj, caderile au devenit mai rotunde, mai putin dureroase, m-am resimtit mai putin dupa antrenamente.
Dar cu toate acestea nu reuseam sa inteleg ceea ce ne explica Jean-Camille: sa ne inchipuim ca in timpul caderii ramanem suspendati, sfidand cumva gravitatia, sa incercam sa amanam cat mai mult contactul cu salteaua, sa ne imaginam ca suntem in imponderabilitate si cumva corpul nostru va asculta ordinul dat de creier si caderea va dura mai mult, va fi mai lina si mai armonioasa, un fel de zbor. Bine ca tot Jean-
Camille ne povestise cum intr-o zi, in ciuda miilor de caderi pe care le facuse pana atunci si a agilitatii sale evidente, a aterizat fix in cap in timpul unui antrenament si a fost dus de urgenta la spital de catre pompieri. Asa ca nu prea stiam ce sa cred la auzul povestilor sale despre imponderabilitate, simteam undeva o contradictie. Unde mai pui la socoteala si neincrederea fizicianului experimentalist (pe vremea aceea
lucram intr-un laborator de cercetare), prea putin inclinat sa ignore legea atractiei gravitationale doar de dragul spiritualitatii orientale. Prea parea desprinsa dintr-un film cu chinezi zburatori, in genul “Sora 13”, ideea asta de cadere – zbor.
In pofida acestor dificultati de intelegere am continuat sa ma duc de doua sau trei ori pe saptamana la antrenamente, sperand ca ma voi lumina intr-o buna zi. Asta pana in momentul in care am hotarat sa parasesc Marsilia si sa ma intorc in tara.
Reintors in Bucuresti, am cautat un dojo in care sa pot practica doar aikido, caci intre timp devenisem cu adevarat pasionat de aceasta arta martiala si dupa cateva incercari am avut sansa sa descoper Tenchi Dojo. Atmosfera de aici mi s-a parut foarte asemanatoare cu cea cu care eram obisnuit din Franta asa ca am inceput studiul aikido-ului, aproape de la zero.
Procesul invatarii a fost pentru mine anevoios deoarece a trebuit sa uit multe din deprinderile dobandite in urma antrenamentelor de jiu-jitsu brazilian. Am continuat insa cu incapatanare lupta cu gravitatia, am invatat
tehnici noi de ukemi si dupa patru ani de practica ajunsesem sa cred ca ma pot descurca in aproape orice situatie, fara sa ma accidentez grav.
Glumeam chiar din cand in cand cu Sensei Sorin Despa, intrebandu-l cand ne invata sa levitam, cu
suficienta tipica oamenilor care-si bat joc de ceea ce nu pot sa inteleaga. Insa de curand am realizat ca ceva din vechea mea frica persista, ca ma incordez si ca sunt foarte crispat in momentul in care, de exemplu, tori executa foarte rapid procedeul kote-gaeshi.
Si poate ca nu e o intamplare faptul ca aceasta trista revelatie a survenit in timpul seminarului tinut la Cluj de care Sensei Hiroshi Ikeda. Tehnicile si exercitiile pe care le-a aratat atunci maestrul Ikeda mi-au amintit de povestile lui Jean-Camille despre imponderabilitate. Si am inteles in sfarsit ca nu sunt doar povesti de adormit
copii, ca exista intr-adevar un alt nivel de practica, superior simplei incercari de a reproduce cat mai fidel o miscare. Am inteles ca exista o cale care te poate apropia de esenta aikido-ului si a artelor martiale in general (caci, dupa cum spunea Sensei Ikeda, artele martiale sunt precum ramurile unui copac).
Este o cale lunga si anevoioasa, dar sunt oameni care au parcurs-o (sau poate doar portiuni din ea). Exista
deci speranta si pentru mine. In mod sigur nu voi ajunge sa levitez sau sa zbor, dar poate ca intr-o buna zi voi putea sa cad fara sa ma ranesc chiar si intr-un ascensor (vorba unui partener de antrenament).
Ion Vasilief "
Tenchi Dojo
